Primele zile de vacanta se fac simțite – ma năvălește un dor nebun sa scriu – ce simt, ce gandesc, ce trăiesc, cautand …
Obosim cautand, in imensitatea acestui „a fi,” sensul nostru de a exista, dincolo de toate normele impuse. Nu suntem nemuritori, nici nu este nevoie, atata timp cat ne nastem dintr-o simpla intamplarea, o alegere nebuna a sortii – „a fi”ramane unica noastra sansa de „a deveni”. Nu trebuie să fim pe placul tuturor, pentru ca nici noua nu ne place totul. Trebuie sa fim noi, desculți, cu rănile noastre, cu urmele anilor traiti, noi mai mult ca oricand. Nu trebuie să încercam sa schimbam lumea, lumea se va schimba doar atunci când nu va mai avea de ales. Prea tarziu. Nu trebuie să ne mulțumim cu picături, atunci când putem dansa desculți prin ploaie. Picatura oferita te va ademeni, ploaia te va trezi la adevăr și îți va da putere sa zbori. Restul sunt vise, prinse de alte vise, vise rupte die noi, din dorintele noastre. Restul sunt asteptari, puse de noi insine, la ceas de disperare, in sufletele ce ne opresc din drum, ne arata cum am putea sa fim, dar de cele mai multe ori ceea ce nu ar trebui sa fim niciodata. Invatam sa invatam ce este de invatat, mai devreme sau mai tarziu ramanem noi singuri in fata celui mai aprig profesor: VIATA.
Posibil sa fi invatat candva lectia vietii – invata sa inveti ca nimeni nu te va invata mai bine ce poti invata singur!
Sau poate nu … „a invata” se naste din dorinta de a inceta sa mai cautam in imensitatea acestui „a fi” ceea ce nu vom gasi niciodata.
Viata este poate cel mai bun profesor, dar ce ar fi ea fara un elev silitor care sa o faca sa se simta unica? Ar fi poate aici, poate acolo sau poate nicaieri. Poate atunci nu s-ar mai numi viata, ci sansa de „a deveni” ceea ce numai tu ai visat sa fi. Fii!
Adrianne Hermina Popa