Astăzi tot butonând canalele in pauza de lucru am ajuns să vizionez un film despre care pur si simplu nu pot sa nu scriu aici…
„Après moi le bonheur” est un film TV francez scris de Claire Lemaréchal și regizat de Nicolas Cuche, difuzat prima dată pe 7 martie 2016. Este o adaptare după cartea autobiografică scrisă de Marie-Laure Picat, Le Courage d’une mère.
Rezumatul filmului
Când Marie-Laure, mamă a patru copii mici, află deodată că cancerul care o mănâncă îi lasă doar câteva luni de trăit, se gândește doar la fericirea copiilor ei și la viitorul lor. Hotărâtă să facă orice ca copiii ei să crească împreună în aceeași familie, ea se confruntă cu rigiditatea serviciilor sociale care se opun inadmisibilității ei. Revoltată, Marie-Laure nu admite înfrângerea. Datorită ajutorului familiei sale și al presei, ea duce o luptă acerbă pentru dreptul de a decide soarta copiilor ei după moarte, alegând ea însăși familia adoptivă.
Istoria adevărată
Marie-Laure Picat (1972 – 2009 în Puiseaux) este o scriitoare franceză cunoscută pentru că, înainte de a muri de cancer, a căutat în orașul ei de reședință o familie gazdă pentru copiii ei, salvându-i de a-și vedea mediul recompus după moartea ei. Ea și-a spus povestea într-o carte, Curajul unei mame, adaptată într-un film TV difuzat în 2016 (Filmul despre care am scris mai sus).
Biografie
Marie-Laure Picat s-a născut în 1972. În aprilie 2008, a fost diagnosticată cu cancer generalizat. Despărțită de soțul ei, șofer de livrare, din iunie 2008, ea caută o familie de plasament în Puiseaux pentru a evita riscul ca cei patru copii ai săi de a fi separați și îndepărtați din zona lor de locuit, pe atunci cu vârsta cuprinsă între 2 și 11 ani. Această familie constatată, trebuie să lupte împotriva administrației pentru ca avizul de care dispune, destinat pentru 3 copii, să fie extins la patru. Copiii s-au mutat în noua lor casă în februarie 2009.
În martie 2009, a publicat Le courage d’une mère, o carte autobiografică care povestește călătoria ei prin viață cu cancerul. Filmul adaptat dupa caartea ei va fi criticat de apropiați. Banii produși de cartea sa, precum și de filmul TV vor merge către copiii săi.
Pe 25 aprilie 2009, programul „Accès Privé” de pe M6 face lumină asupra călătoriei sale. Ea poate nega zvonurile despre popularitatea ei dobândite prin publicarea poveștii ei. Potrivit emisiunii, o mare parte a satului ei, precum și utilizatorii de internet au insultat-o și au defăimat-o pe tânără.
Marie-Laure Picat a murit pe 9 august 2009, după ce a putut să participe la împlinirea a 12 ani a fiicei sale Julie, cea mai mare dintre frați.
Voi mai aveți cuvinte, suflu?
De ce și în astfel de cazuri mulți dintre oameni uită de omenie!?
Acest film mi-a adus aminte de o experiență personală, într-un fel similară cu cea din film.
Eram angajata la Casa Nationala de Asigurari Sociale, unde printre altele se stabileau pensiile de întretinere pentru copii orfani. Eu nu lucram în acea secție, mă ocupam de rapoarte agentilor economici si plățile lor în fondul social.
Într-o zi a intrat la mine în birou o Doamnă tânără și modestă, chiar frumoasă a-și spune. Vâzând că e sfioasă și nu știe cum să spună ce dorește, am încurajat-o si ea a prins curaj. Mi-a spus, că vrea să depună acte pentru a stabili fiului ei o pensie de urmaș. I-am exprimat condoleanțele mele și părerea de rău pentru soțul ei…
Nu i-am mai putut spune că eu nu am nico treabă cu astfel de documente și nu intră în atribuția mea acest lucru. Atunci Doamna n-a simțit încurcătura mea și a început să-mi spuna povestea ei…
O familie de tineri, aveau pe scara blocului o vecină, liniștită si politicoasă, trâia singură cu fiul său, din câte imi aduc aminte între 7-10 ani. Într-o bună zi le-a bătut la ușa si le-a cerut permisiunea să vorbească cu ei, sau cel putin s-o asculte. Le-a spus că are o boală incurabilă, că nu are pe nimeni pe lume și crede că doar ei vor fi cei mai potriviți părinți pentru fiul ei, ei oricum nu au copii si le va fi și lor bine să aibă unul… Tinerii, evident au rămas muți, i-au promis că se vor găndi… Nu s-au găndit prea mult și, din fericire, au acceptat…
La momentul întâlnirii noastre Doamna nu mai era și copilul era fiul lor!
Nu știu de ce s-a produs încurcătura cu biroul în care trebuia să meargă Doamna si biroul meu în care a ajuns de fapt, nu am stat să judec eu de ce și cum, poate pentru că să vă pot povesti vouă astazi această poveste…, am luat documentele de la Doamna, numarul de telefon pentru… dacă va fi nevoie de altceva și nu m-am oprit decăt cănd i-a fost copilului stabilită pensia de urmas a mamei lui, o adevărată MAMĂ-EROINĂ.
Important este să nu uităm să rămânem OAMENI!
