„Eu am fost ghinionist în viața mea încă din momentul concepției…” – așa a început povestea bătrânul profesor, când era deja sătul de lamentațiile noastre constante. Ne „plîngeam” noi, un grup de oameni de afaceri, antreprenori, manageri care au venit la Universitatea din California la sfârșitul anilor 90 pentru a obține noi tehnologii în marketing și PR, exclusiv pe tema: „desigur, e bine pentru voi să vorbiți aici … daca am avea și noi astfel de taxe / legi / profesori / parinti / bani / oportunitati … etc. am fi fost și noi…”.
Și mai departe a urmat o poveste frumoasă că „Noi am fi fost”…
Profesorul ne-a dat de înțeles odată, atât de dezinvolt, că „absența unui rezultat este rezultatul nostru”.
A doua oară, el ne-a explicat cumva discret că „dacă nu avem ceva sau nu am făcut ceva, atunci cu siguranță avem o poveste interesantă sau sfâșietoare despre motivul pentru care așa s-a întâmplat”.
A treia oară, deja mai emoționat, a trecut despre faptul că „iată dacă ar fi fost, sau dacă numai era…”. Apoi a întrebat: – Băieți, de ce sunteți prinși în trecut și îl tot rugumați, căutând o scuză pentru ceea ce nu ați facut?
Dar majoritatea grupului nu a înțeles nimic din vorbele lui.
Atunci profesorul a ieșit din spatele amvonului, s-a așezat cumva în lateral pe primul birou și a rostit tocmai această frază: „Eu am avut ghinion în viața mea încă din momentul concepției mele…”
– Ați vrea să vă spun povestea mea tristă?
– Desigur! am dat noi din cap. Și ne-am pregătit să-l compătimim.
Mi jos cităm povestea profesorului în prezentarea noastră – așa cum am auzit-o, așa cum am memorat-o. Detaliile pot să nu fie chiar exacte, dar nu schimbă esența! Esența poveștii lui am prins-o atunci foarte clar! Nu doar am prins-o, ci și învățat-o. Pe viata. Iat-o!
– Eu am avut ghinion în viața mea din momentul concepției mele…
Tatăl meu, un șomer care fuma iarbă, care trăia din bani cîștigați la întâmplare din încărcari și descărcari, a dispărut din viața mea de îndată ce a aflat că iubita lui minoră – o mulatră care prefera un stil de viață nocturn – „a zburat”. A fost dus de vânt! Prin urmare, sunt orfan de tată de la naștere.
Ghinionul meu abia începea… Tânăra mulatră, deși m-a purtat in pântece aproape până la termen, dar imediat când a auzit primul meu strigăt, pe masa de naștere, s-a refuzat de mine. Așa că eu, un copil slab, fără apărare, care tocmai venise în această lume extraterestră, necunoscută, am fost lăsat singur… Urlând de deznădejde în întregul Univers în brațele unei moașe.
Mai departe – mai mult… Am avut un ghinion fatal… Nu am fost adoptat în copilărie – am fost un copil foarte slab și bolnav. În plus, în acei ani, născut dintr-un mulatră, aveam în general șanse mici să fiu adoptat. Prin urmare, de la Baby House, am mers direct la orfelinat.
Ei bine, aici este… dacă e să fii fără noroc – deci fără noroc! Era un orfelinat pentru copii „de culoare”, în care noi nu eram acolo de tot genul… Am trăit pe mine totul pe deplin: cum luptă chinezii și cum scuipă mexicanii și cât de dureros te ciupesc negrii…
Nu am avut noroc nici cu studiile… Profesorii nu stateau mult și s-au schimbat tot timpul. Dar, și să fiu sincer, în orfelinatul nostru la multe obiecte nu erau deloc. Prin urmare, cu școala, la fel, după cum înțelegeți, nu am reușit. Ei bine, deci – ghinion total!…
…El s-a oprit. Stătea în tăcere, privind undeva în podea… Apoi și-a ridicat ochii spre noi. Desigur, am așteptat cu simpatie și empatie continuarea acestei povești, neînțelegând deloc de ce a început să ne spună toate astea – la urma urmei, discutam atât de frumos pe probleme de marketing cu doar o jumătate de oră în urmă.
– Eu am obosit să vă spun asta, – spuse el deodată, – Asta nu este povestea mea… Vreți să vă spun povestea MEA adevarată?
O pauză mută… Nu puteam decât să dăm din cap, pentru că eram deja complet pierduți: unde este și care este povestea cui, de ce ne spune toate acestea.
– Iar povestea mea este… – a continuat el.
Sesiunea de ușurare instantanee de nenoroc.
– Eu în general sunt o persoană foarte norocoasă!
Am avut noroc chiar din momentul concepției mele, când tatăl meu ghinionist a dispărut din viața mamei mele, nu mai puțin ghinionistă, și în același timp din viața mea – odată pentru totdeauna! Poate că a simțit că nu-mi poate oferi tot ceea ce m-ar fi ajutat să supraviețuiesc. Eu îi sunt recunoscător pentru decizia sa… Cine știe ce aș fi crescut și ce s-ar fi întâmplat cu mine dacă copilăria mea s-ar fi petrecut lângă el. Poate că a înțeles intuitiv că acest copil slab nu ar putea deveni niciodată puternic lângă el și, prin urmare, s-a retras în tăcere. Și eu îi sunt recunoscător pentru asta.
Și între timp, am continuat să am noroc.
Tânăra mulatră s-a refuzat de mine chiar pe masa de naștere. Și asta a fost deja un succes! Pentru că dacă m-ar fi luat de la spital, nu sunt deloc sigur că aș fi supraviețuit… Dar așa eu, deși slab, prematur, am avut o șansă! Șansă pentru viață! Și ea mi-a oferit-o … Nefericita mea mamă de șaptesprezece ani. Îi sunt recunoscător pentru acest refuz al ei. Și nici în gândurile mele nu vreau să-mi imaginez cum și unde aș fi trăit, cum și unde ar fi trecut copilăria mea dacă ea nu m-ar fi abandonat atunci. Refuzul ei mi-a dat și putere. La urma urmei, anunțând Universul cu primul meu strigăt, am înțeles deja că nu am pe cine să mă bazez în această viață, eram singur… Și asta, probabil, încă provoacă un fel de concentrare a energiei interne… – și el a zambit.
Mai departe și mult mai mult!
Am avut noroc că nu am fost adoptat de copil. Altfel, eu, un bebeluș bolnav și slăbit, aș fi primit probabil condiții de seră foarte confortabile și îngrijirea oamenilor care m-au adoptat, dar m-ar fi ajutat oare acest lucru să devin mai puternic și mai încrezător în mine? Cumva cred că nu. Viața la orfelinat m-a învățat să fiu rezistent: am învățat să lupt de la chinezi, am adoptat „pișcăturile” de la negri și pot scuipa ca naiba! Nu este asta un noroc!?
Ei bine, iar cu școala – acesta este în general – un cântec separat! Nu erau destui profesori si mai multe materii erau predate de o singura persoana. În liceu, ne-am împrietenit cumva cu un profesor de biologie care era o „enciclopedie ambulantă” pentru noi – era atât de entuziasmat de subiectul său. Și (ce noroc!) tot el ne-a învățat și matematică, ceea ce ne-a permis să ne întâlnim în clasă în fiecare zi! Am vorbit mult. Desigur, am avut doar note excelente la disciplinele lui. Și când s-a pus problema alegerii unei facultăți, nu am ezitat să merg acolo unde era nevoie de matematică și biologie.
Apoi a fost universitatea.
Apoi – lucrarea științifică.
Familia. Copii. Nepoţii. Strănepoții…
Eu mă bucur că m-am născut sub o stea norocoasă!
Și îi sunt recunoscător Sorții pentru noroc.
Profesorul a continuat să stea pe marginea biroului cu un zâmbet. Iar noi „digeram” tot ce tocmai auzisem…
– Iată două povești pentru voi, două priviri asupra aceleiași vieți, – a spus el, ridicându-se de pe birou și ridicându-și cele două palme deschise în fața lui ca două farfurii de pe cântar, – Voi pe care o preferați?
